Caragiale e de vină; Despre tandrețe; Teatru vag \ Matei Vișniec. – București: Humanitas, 2019

Am crezut mult timp că nu îmi place teatrul. Nu mă atrăgea în niciun fel. Mi se părea plicticos. Citeam teatru doar pentru școală. Asta s-a schimbat atunci când am început să citesc teatru din propria inițiativă. Am început cu operele lui Caragiale, am continuat cu Mihail Sebastian și am ajuns la Matei Vișniec. Doamna profesoară de limba și literatura română mi-a recomandat volumul “Caragiale e de vină; Despre tandrețe; Teatru vag”, pe care l-am îndrăgit. Este o carte asemeni unei bomboane: chiar și după ce se termină, dulceața ei persistă. Așa se face că „bomboana” aceasta mi s-a părut atât de bună,  încât am decis să o împart cu voi. Din moment ce volumul este compus din mai multe piese de teatru care nu au legătură unele cu altele, cartea nu poate fi povestită. Dar, pentru a vă convinge că este o carte bună, vă voi prezenta câteva citate care mi-au plăcut.

„În acea perioadă a vieții mele, mi-am dat seama că în sinea mea mai locuia cineva. O ființă. Un suflet. Cineva cu care dialogam. Dar trebuia să-l țin ascuns. Zidit acolo, încuiat cu multe uși. Acelei ființe îi plăcea să citească, să se plimbe prin cimitir, să meargă la gară să vadă oamenii coborând din tren…”

„Acum, când scriu aceste rânduri, ființa zidită respiră mai bine. Sunt câțiva ani buni de când călătorim mult împreună. Iar într-o bună zi ni s-a întâmplat să fim într-un compartiment de tren şi să simțim, alături de noi, că un alt călător avea o fiinţă zidită în interiorul său. De atunci n-am mai coborât niciodată din acel tren.”

„Din punctul de vedere al pisicii, omul este o fiinţă monstruoasă care nu ştie să gestioneze tandreţea. Când se freacă trei secunde de piciorul unui om, cantitatea de tandreţe înmagazinată îi este suficientă pisicii pentru două sau trei ore, ba chiar mai mult, pentru o jumătate de zi. Ba chiar mai mult, pentru o zi și-o noapte. Ba chiar mai mult, pentru o săptămână. Pisica ştie să dozeze, omul nu.”

„Nu vă supărați că vă inoportunez. Aș vrea, dacă se poate, să vă fotografiez umbra.”

„Caragiale este blestemul nostru, al românilor.”

„Ne-a fost mai uşor să ne identificăm cu Caragiale decât cu Eminescu. Și uite așa am devenit singurul popor din lume care treptat a început să semene profund şi ireversibil cu personajele pe care le-a îndrăgit cel mai mult.”

Cum vi se pare? V-am făcut curioși? Dacă da, luați volumul lui Matei Vișniec și citiți-l. Dacă vă place, să nu dați vina pe mine… “Caragiale e de vină”.