„Să tot trăiești pe-o plută! Deasupra noastră se întindea cerul spuzit de stele; stăteam tolăniți pe spate și le priveam, întrebându-ne dacă le făcuse cineva dinadins sau erau acolo dintotdeauna. Jim zicea că le făcuse cineva, da’ eu socoteam că erau de când lumea acolo – prea erau multe ca să fi avut cineva vreme să le facă. Jim își dădu cu părerea că le-o fi ouat luna. Ei, așa mai mergea, așa că n-am zis nimic. La urma urmelor, tot ce se poate.” Chiar așa? Cum s-au născut stelele? Ascultându-i pe Hack și pe Jim, zău dacă mai știu…..
În recomandarea cărții lui Mark Twain, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, voi porni de la ideea că toată lumea cunoaște faimoasa aventură a eroului american, care fuge din casa tatălui său și îl ajută pe negrul Jim să își recapete libertatea. Și atunci, mă veți întreba, de ce m-am oprit tocmai asupra ei? Dacă promiteți că nu râdeți de mine, vă spun: tocmai pentru că e o carte arhicunoscută, al cărui subiect îl cunoșteam încă din clasele primare, din poveștile bunicilor, din lecturile (fragmentare) de seară ale părinților, din rezumatele colegilor, am trăit cu impresia că o știu, nu mai trebuie citită…. Ați pățit-o și voi, cu alte cărți celebre? Dar iată că, în interminabila plictiseală a recluziunii, am găsit-o în bibliotecă (m-au atras magnetic, ce-i drept, ilustrațiile ediției din 2013 a Editurii Arthur), am testat primele pagini, m-a prins povestea aventuroasă și stilul umoristic și nu am mai putut-o abandona. Și în plus, așa cum fiecare pictură poate avea atâtea interpretări câți privitori o admiră, cu siguranță că și această carte este gustată de fiecare în mod personal. De pildă, mie Huck mi-a stârnit reacții contradictorii: i-am invidiat îndrăzneala, flerul și cunoștințele despre supraviețuire, mai ales că, după trei luni de stat acasă, mi-ar fi plăcut să am și eu parte de o ispravă ca a lui. M-a enervat însă naivitatea acestuia și instinctul de a mistifica, chiar și atunci când nu era nevoie. De asemenea, chiar dacă nu-mi vor fi de folos, am învățat o grămadă de superstiții („nu se cade să numeri bucatele pe care le gătești pentru masă, fiindcă asta aduce belele”) de la negrul Jim, care vorbește despre sine la persoana a III-a și scoate constant câte o dodie pe gură. Deși cei doi tovarăși de peripeții au destule defecte, cel mai mult m-a impresionat perseverența lor, generată de dorința de evadare a ambelor personaje, precum și loialitatea lor reciprocă. Astfel, Huck ar fi putut să îl abandoneze în momentele grele pe Jim, salvându-se pe sine și continuându-și călătoria de unul singur, însă a ales să rămână alături de prietenul său și să încerce să scape împreună din belele. Solidaritatea celor doi m-a făcut să mă gândesc la prietenia dintre Sherlock Holmes și Dr. Watson, nu știu de ce… Poate că așa funcționează asocierile.
Așadar, cartea aceasta mi-a dat impresia că o escapadă cu pluta poate fi cea mai interesantă experiență pe care cineva o poate trăi vreodată. Bineînțeles că acest gând mi-a dispărut din minte după terminarea cărții (și relaxarea din pandemie), însă o vagă dorință mi s-a înșurubat, ca o cârtiță, în străfundul minții: cum ar fi viața pe o plută? Voi ce credeți? Andrada Trempe clasa a 7-a, Școala Gimnazială ,,Oltea Doamna”, Oradea
Comentarii recente