Toate drumurile duc acasă
Prima idee care îţi pătrunde în minte când citeşti „Aleea Zorilor” de Andrei Crăciun este aceea că orice poveste îşi are propriul adevăr, care nu e acelaşi cu adevărul adevărat. Te pregăteşti să afli mărturia cuiva a cărui copilărie s-a consumat înainte şi după căderea comunismului. Vei înţelege modul în care un copil concepe tot ceea ce îl înconjoară, având să devină ziarist de presă scrisă, colindând toată lumea. Eşti pregătit?
Tocmai căzuse Dictatorul şi libertatea se instaura timid, dar aceasta era complicată şi oamenii nu ştiau ce să facă pentru că nu mai întâlniseră aşa ceva niciodată. Oraşul în care trăieşte copilul – narator este unul monoindustrial, de la marginea unei păduri. Prima învăţătură pe care o deprindem din carte este aceea că poţi fi prieten cu oricine, chiar dacă diferenţa de vârstă este mare, sau mai ales atunci. Petruţa, dădaca protagonistului, obişnuia să îi spună poveşti despre zmei, dar ceea ce el nu ştia era că avea să întâlnească zmei şi în viaţa reală cărora trebuia să le vorbească precum oamenilor.
Durerea de inimă este asociată cu un incendiu năprasnic pe care cu greu îl poţi opri. Dar, aşa cum niciun foc nu e veşnic, şi durerea de inimă se va sfârşi la un moment dat. După ce a căzut Dictatorul, oamenii urmau să aibă tot ce îşi doreau, în special frigidere pe care să le umple cu mâncare, pentru că le fusese foarte foame sub dictatură. Fericirea consta în gândul că vor putea mânca cât de multe portocale vor dori, fără a se teme că se vor termina, sau că nu vor mai prinde la magazin.
Chiar dacă Dictatorul era de mult plecat, oamenii tot nu ştiau cum să fie fericiţi, sau cum să mai iubească. Atunci când un copil vedea o femeie cu un ochi vânăt, ştia că aceasta avea un soţ căzut în patimă, în patima alcoolului. Aceea era perioada coafurii „de neclintit”, care se numea permanent, cuvânt ce îi amuza pe toţi copiii. În schimb, „securist” era termenul care nu făcea pe nimeni să râdă, care descria oamenii răi şi laşi. Copiii erau de părere că ruşii trebuie urâţi pentru că, din cauza lor, nu au avut portocale, pentru că le-au furat această mică bucurie tuturor celor care trăiau în ţara condusă de Partidul Unic. Aflăm că „persoanele care râd nu pot fi rele”, dar Celălalt Bebe a fost ucis de un bărbat cu care trăia „în păcat” şi care aflase că îi fusese şi lui transmisă „boala misterioasă” venită din Olanda, distrugând cartierul. Odată ce copilul nostru creşte, află că boala respectivă se numeşte SIDA.
„Doi ani într-o copilărie înseamnă infinit” şi copiii aflau asta când îşi cumpărau adidaşi cu leduri sub călcâie, care îi făceau irezistibili şi nemuritori. Cinematograful Luceafărul reprezenta un Cinema Paradiso pentru copilul nostru, fiind locul unde a cunoscut un bătrânel care o idolatriza pe Sophia Loren, care i-a lăsat moştenire porunca de a vedea filme italiene, i l-a dăruit pe Charlie Chaplin şi i-a vorbit de Casablanca. Oricine intra în adolescenţă în perioada respectivă, trebuia să facă o alegere: la stânga erau depecharii şi la dreapta, mai tineri, rockerii lui Cobain. Cobain era „frumos ca un soare”, având părul lung, dar oamenii din oraş spuneau că este satanist. Cobain i-a explicat protagonistului nostru că doar muzica ne poate salva şi că oamenii lui nu erau satanişti, ci îşi zguduiau capetele pentru a alunga gândurile, gânduri care, din păcate, nu se lăsau izgonite.
În final, mutatul de pe Aleea Zorilor este asociat cu Hiroshima şi cu Auschwitz-ul, fiind durerea de care copilul nostru nu s-a vindecat niciodată şi nici nu o va face. Ultima lecţie pe care o învăţăm de la el este aceea că toate drumurile duc acasă, că oricât de mult încerci să fugi, să te îndepărtezi de trecut, acesta te va aduce acasă când te aştepţi mai puţin. Ioana Dumitrache, clasa a X-a, C.N. „ B.P.Hasdeu ” Buzău
Comentarii recente