Volumul Barbarii, apărut în 2006 sub titlul I barbari. Saggio sulla mutazione şi publicat la noi în 2009, adună cele treizeci de episoade publicate de Alessandro Baricco în cotidianul La Republica între 12 mai şi 21 octombrie 2006.
Încă de la începutul cărţii, autorul avertizează asupra naturii scrierii sale şi îşi asumă condiţia de eseist, un eseist aparte, surprinzător, ingenios şi captivant prin asocierile pe care le face, prin felul cum „traduce” în cheie proprie, cu inteligenţă şi umor, lumea contemporană lui, „brazda” în care distinge întregul.
Această brazdă este întoarsă cu minuţie, punând o oglindă în faţa cititorului trăitor în acelaşi context, exasperat de lumea în care trăieşte şi nostalgic după cea care rămâne cu rapiditate în urmă (odată cu el însuşi).
Ideea de bază a cărţii este că trăim acum o mutaţie radicală, pe care o putem numi barbarism, o schimbare, o înlocuire a adâncimii/profunzimii cu o suprafaţă schimbătoare, în veşnică mişcare. În această oglindă se văd cu claritate barbarii, agresorii care „tocmai schimbă harta” (p. 9), o nouă specie care nu mai respiră, firesc, prin plămâni, ci are branhii înapoia urechilor, îndreptându-se spre apă, în timp ce generaţiile depăşite rămân neputincioase pe pământ.
„Vedem prăpădul, dar nu reuşim să vedem invazia. Şi prin urmare, n-o înţelegem”(p.. 33) spune Baricco şi continuă să observe, să compare, să analizeze şi să-şi explice ce se întâmplă. Scriitorul nu acuză şi nu scuză, el caută să înţeleagă şi să ne provoace reflecţia. Este un „acomodant”, după cum îl numeşte Alex. Leo Şerban, nici disperat, nici melancolic, dar stârnit, provocat de această nouă faţă a lumii în care trăieşte.
Textele scurte, pline de nerv şi de suspans, sunt introduse de trei „epigrafe” prin care este explicată geneza eseurilor. Pentru a-şi pregăti argumentaţia, autorul ne face să medităm la soarta …vinului, a fotbalului şi a cărţilor, ocolul permiţându-ne să câştigăm instrumentele necesare pentru a înţelege „cum luptă barbarii”.
Fiinţa barbarului este observată, studiată atent, de sus, ca să i se perceapă întregul: „Trebuie să privim animalul în întregime şi în mişcare. Abia atunci vom putea înţelege ceva. Trebuie să le acordăm barbarilor şansa de a fi un animal, cu o integralitate şi cu un sens ale sale, şi nu nişte fragmente ale trupului nostru lovite de boală. Trebuie să facem efortul de a presupune că, în spatele lor, există o logică non-sinucigaşă, o mişcare lucidă şi un vis adevărat.”(p. 53).
Imaginea barbarului se construieşte prin tuşe puternice. Este un surfer plin de adrenalină, ahtiat după senzaţii tari, nerăbdător, avid de alte şi alte emoţii pe care le expediază în urmă după un moment, în aşteptarea următorului val pe care să-l încalece, să-l domine. El caută mereu creasta valului, spectaculosul, experimentul. Barbarul se plictiseşte repede şi caută altceva. Motorul Google este Biblia lui în care răsfoieşte rapid şi cât mai mult, căci nu calitatea contează, ci cantitatea. Dar acestea sunt efecte, consecinţe.
Baricco identifică substanţa mutaţiei: „o idee diferită despre ce este experienţa şi o dislocare diferită a sensului în ţesutul existenţei. Acesta e miezul chestiunii, restul fiind doar o adunare de consecinţe: suprafaţa în locul profunzimii, viteza în locul reflecţiei, secvenţele în locul analizei, surfingul în locul aprofundării, comunicarea în locul expresiei, multi-tasking-ul în locul specializării, plăcerea în locul efortului” (p. 203).
Autorul nu rămâne doar la această constatare El pune alături civilizaţia şi barbaria, constatând natura schizofrenică a omului. Două instituţii guvernează existenţa noastră: şcoala şi televiziunea, prima prezidând valorile civilizaţiei, a doua experimentând noua sensibilitate a barbarilor, „iar la mijloc, între televiziune şi şcoală, se întinde întregul câmp deschis al culturii şi al divertismentului” (p. 184).
Este momentul acum să-şi pună întrebarea dacă politicile culturale nu ar trebui să transmită civilizaţia mai departe apelând la alte formule: „oare nu trebuie să le ieşim în întâmpinare acestor barbari şi să găsim o modalitate un pic mai captivantă de a le prezenta lucrurile?” (p. 185). Pe cei care se ocupă de aceste politici culturale, Baricco îi îndeamnă să priceapă că „nu salvgardarea trecutului prin şiretlicuri, ci, întotdeauna, realizarea nobilă a prezentului este ceea ce trebuie să se facă pentru a le asigura inteligenţelor o minimă protecţie dinaintea hazardului pieţei pur şi simplu”(p. 186).
Finalul acestei mereu surprinzătoare şi seducătoare cărţi face o analogie între rezistenţa vechii civilizaţii la asaltul barbariei şi Marele Zid chinezesc. Un zid care nu apără, cât defineşte ceea ce înconjoară. „Tocmai în raport cu barbarii îşi poartă înscrisă orice civilizaţie ideea pe care o are despre sine.” Iar zidul creează doar iluzia că apără.
În faţa a ceea ce este denumit simplisim „invazia barbarilor”, Baricco refuză ridicarea unui zid, oricum inutil, refuză orbirea şi eludarea îndatoririi de-a înţelege, pentru că, în concepţia lui, „nu există graniţă […], nu există civilizaţie de o parte şi barbari de cealaltă: există doar marginea mutaţiei care înaintează şi aleargă înlăuntrul nostru. Suntem mutanţi, cu toţii, unii mai evoluaţi, alţii mai puţin” (p. 203). Dar tot el afirmă că „nu există mutaţie care să nu fie guvernabilă”. Important este să hotărâm ce anume vrem să păstrăm. „fiindcă ceea ce se va salva nu va fi niciodată ceea ce am ţinut la adăpost de vremuri, ci ceea ce am lăsat să se preschimbe, pentru a redeveni el însuşi într-o lume nouă.” (p. 205). (fragmente dintr-o recenzie a Anei Boariu, apărută in 201o în „Consilierul…”
Comentarii recente