Verificând postările din grupul de pe Facebook, am descoperit una din 24 iunie. Se referea la o altfel de revizuire a povestirilor. Chiar dacă s-a încheiat înscrierea pentru secțiunea digiscriere din anul acesta, ideea este bună de aplicat în viitor.
Iată ce ne spunea Ch. Temple, profesor și autor de cărți pentru copii, la atelierele căruia am participat acum vreo 10 ani: „A împărtăși o poveste cu alții si a observa reacțiile lor este un mod nemaipomenit de a vă îmbunătăți munca individuală și mai ales de a va redefini calitățile. Gândiți-vă la rezultatele unei astfel de împărtășiri. Niciunul dintre noi nu poate ști ce gândeste celălalt, știm însă că o idee sau o imagine nu pot fi transmise cu exactitate altei persoane. Sugestiile autorului trebuie așadar prelucrate de catre cititor (Rosenblatt, 1976). Scopul acestei împărtășiri nu este de a afla dacă publicul apreciază sau nu munca voastră si nici de a-l face să vă dea sfaturi cu privire la felul în care să scrieti. Scopul este să aflați, pur si simplu, ce reacții stârnesc cuvintele voastre publicului.
Pun aici o povestire primită pentru concurs. Vă invit să o citiți și să vă gândiți la ce ati simțit în timpul lecturii, la ce v-ati gandit pe parcursul desfașurării povestirii, ce întrebări ați vrea să-i puneți autorului.
Select photo, #sunnyday, post. Z
KYLIE Z
O fată cu șuvițe aurii ca niște raze de soare, ochii de un albastru pătrunzător mărginiți de niște gene lungi, cu fața sclipitoare și corpul zvelt, dar totuși Kylie nu este perfectă. Hai să vă povestesc de ce!
Era o zi normală de vineri, clopoțelul de ora unsprezece sună, iar Kylie și prietenele ei ieșiră pe hol, îndreptându-se spre cantina liceului. Fata își luă telefonul, urmărind ce s-a mai întâmplat cu postarea ei de dimineață. Prietenele ei fuseseră confuze când fața lui Kylie începuse să radieze de fericire, și doar în câteva momente se auzi ,,Iiiiiiiiii! O mie de like-uri!!!’’. Madison, regina internetului, care se nimerise să treacă pe acolo, fu copleșită de invidie și, cu o reacție spontană, zise:
— Te provoc la un concurs de like-uri! Dacă nu îți e frică…
— Dacă îți place să pierzi! se indignă Kylie.
Ăsta era startul pentru toată nebunia… Competiția începu și avea să fie competiția anului. Ba una o întrecea pe cealaltă, ba invers, story-uri peste story-uri, zeci sau sute de poze postate, cu toate locurile și ideile existente la momentul respectiv. Începu să nu mai fie totul doar despre like-uri, era ceva mai mult. Niciuna nu avea de gând să renunțe. Se formară două echipe: Echipa Kylie și Echipa Madison. În momentul acela nu era nimic mai important pentru Kylie decât postările și like-urile.
Într-o zi cum fuseseră toate în ultimele trei săptămâni, adică fugind după follow-eri, like-uri și comentarii, Kylie ieșise pe un câmp încântător. Doar pentru poze. Nu vă agitați! Cel puțin ieșise în natură… Telefonul fetei bârâi, primise o notificare. Nu părea să fie ceva special, făcuse așa toate săptămânile acestea, dar acum era altceva: notificarea care avea să schimbe multe. Kylie deschise telefonul și începu să citească mesajul. La început apăru un mic zâmbet pe fața ei, dar într-o clipă începu să sară și să cânte de fericire. Urma să primească câte like-uri și follow-uri își dorea. Toate astea doar pentru un mic preț, sau așa credea la momentul acela: sufletul, nimic mai mult. Degetele delicate ale fetei atinseră butonul pe care scria cu un verde aprins ,,ACCEPT”. Fata nu băgă de seamă ce tocmai făcuse, intrase prea tare în atmosfera de concurs. Tot ce simțea era dulcea victorie ce avea să vină după umilirea reginei internetului sau mai bine spus, fosta regină a internetului.
Nu fu greu de observat că de la acea atingere, în sufletul ei începură să încolțească niște firicele ca de metal ce îi aduceau în inima ei o răcoare inexplicabilă ce avea să devină un ger cumplit. Legătura prea strânsă cu device-urile din jurul ei parcă o orbiseră. Prietenele ei, arătându-se încântate de succesul ei și fiind foarte implicate, îi trimiteau mesaje, încurajări și sugestii pentru poze, dar fata, cu o inimă de gheață, nu putea decât să dea seen (se uita la mesaje, dar nu răspundea). Nedumerirea lor se transformă, la început, într-un fel de furie, criticând prietenia lor de o viață. Kylie devenea tot mai izolată, iar înfumurarea ei o priva de aprecierea prietenelor. Fetele, văzând ca prietena lor nu avea nicio remușcare, începură să se îngrijoreze. Cum avea ca o prietenie de atâția ani să se piardă în doar câteva zile? În zadar au fost toate încercările de a o ajuta. Mesajele parcă nu aveau conținut, rugămințile parcă nu erau auzite, iar pozitivitatea era respinsă.
Nu știu cum s-a întamplat, dar într-una din zile, tolănită în fotoliul ei galben tip puf, cu luminile colarate ale ledurilor reflectate pe hainele ei roz deschis, scroll-ând prin galeria ei după o poză numai bună de postat, atinse, condusă parcă de mâna destinului, un filmuleț… Râsetele răsunau în cameră, glasuri cunoscute îi ajunseră în sfârșit la urechi, ochii îi sclipeau uitându-se cu atenție la acea noapte de Netflix and chill, iar atunci… Kylie își aminti de prietenele ei! Postă filmulețul cu descrierea: „Învață să apreciezi ce primești și nu aștepta să primești ceea ce vrei’’. Acesta a fost momentul când reuși să scape din lumea virtuală.
Având mai multe like-uri și vizualizări decât orice altă postare din acest concurs, contul ei primi verified pe Instagram, iar acest lucru s-a împlinit datorită prietenelor ei, care, de altfel, fuseseră în spatele întregului succes al fetei. După ce află toate cele făcute de prietenele ei, realiză ca acea notificare nu influențase cu nimic concursul, și că totul fusese doar în mintea ei.
A doua zi, acolo unde începuse totul, adică pe holul spre cantină, Madison supărată din cale afară, se răsti:
— Ai reușit să mă învingi! Ești mulțumită?!
— Nu am nevoie de un titlu să îmi spună cine sunt, am persoane minunate lângă mine, spuse Kylie arătând spre prietenele ei. Acum am învățat să fac diferența dintre virtual și real, iar dacă vrei să înțelegi și tu urmărește acest filmuleț:
https://www.youtube.com/watch?v=EhZKJDrZsRY.
Acum, citiți-vă povestea cu voce tare în fața unui grup de prieteni. Pot să fie și părinții, bunicii, frații sau surorile. Nu vă opriți din lectură, nu explicați nimic, dar ridicați din când în când ochii și observați-le reacția. S-ar putea deja ca pe parcursul lecturii să sesizați voi înșivă anumite aspecte care ar trebui schimbate. Provocați-i să vă pună întrebări, să-și spună părerea. Veți fi uimiți câte lucruri veți afla despre propria poveste, chiar și atunci când vă laudă excesiv.
Și scriitorii profesioniști au nevoie să audă părerea sinceră a altora. Când eram de vârsta voastră în școli și în facultățile de litere mai funcționau cenacluri. Acum locul lor este luat de grupurile de oameni cu aceleași preocupări de pe rețelele sociale. Sunt frecventate mai ales de aspiranți la cariera de scriitor care visează să-și vadă cartea tipărită.
Cunoașteți cărțile Simonei Antonescu. Cei mai mici, mai ales pe cele din seria „Istoria povestită copiilor”, mulți dintre cei mari au citit Fotograful Curții Regale sau Hanul lui Manuc. Nu știu însă câți dintre voi știu că Simona Antonescu este chimistă și, deși era atrasă de scris încă din liceu, a debutat după 40 de ani. Iar când a început să scrie a avut susținerea unui astfel de grup.
https://www.buzzsprout.com/248610/2768233?fbclid=IwAR2tfw8iU8jTXOGNNxzaC_O2PmkjpdKVOBUDPJFWD1ieiCGw27AFsLCoE6E
Comentarii recente